E o poveste lungă, dar... sînt sigur că nu avem nici o şansă să găsim pe cineva vi-novat, ar fi neîntemeiat. Dar există o altă faţă a lucrurilor despre care aş vrea sâ vor-besc. Vedeţi, sînt patru oameni care i-ar fi putut juca aceâstă festă bătrînului. Numai unul foraje puturi dintre ei e vinovat, iar ceilalţi trei au mîinile curate. Dar, chiar dacă adevărul ar ieşi la lumină, 'toţi trei ar rămîne acoperiţi de o umbră de suspiciune.
— Ar fi bine să ne spuneţi toată istoria, a zis doamna Bantry.
— Nu vreau s-o 'lungesc prea mult. dar nu pot trece peste începutul acestei poveşti. E vorba despre o afacere legată de o organi-zaţie germană secretă — Schwarze Hand — ceva asemănător cu organizaţia teroristă ita-liană, Camorra *. Contrabandişti şi terorişti. A apărut imediat după primul război şi luase mare amploare. Mulţi oameni au fost victi-mele acestei organizaţii. Autorităţile n-au re-
* Camorra — organizaţie teroristă secretă italia-na. î.şi are originile în Neapole, în anii 1830. Ope-raţiunile sale au iwais activităţi criminale de dife-rite f<'luri, ca jafuri, şantaje, tîlhării la drumul mare. La sfîrşitul anilor 1840, Camorra a cucerit o mare putere politicâ, dar apoi a pierdut terenul. în 1911, guvernul italian i-a aplicat o lovitură puter-nieâ. Totuşi, organizaţiâ nu este încă lichidată.
uşit sâ intre în legătură cu ei pentru că îşi păstrau cu străşnicie secretele, a fost impo-sibil să găsească printre ei un trădător. în Anglia nu s-a auzit nimic despre această or-ganizaţie, dar în Germania a avut urmări groaznice. Pînă la urmă au fost descopenţi şi obligaţi să se împrăştie, graţie efortului unui bărbat, 'doctorul Rosen, care era pe atunci o figură bine cunoscută în şervieiul secret El a devenit membru al organizaţiei, a pătruns în cele mai secrete foraje puturi apa cercuri şi a fost cel care a contribuit la prăbuşirea lor. în urma aces-tui fapt, era mai înţelept să plece din Ger-mania, o vreme, pentru că se găsea chiar sub ochii lor. A venit în Anglia, adusese şi reco-mandări de la poliţia din Berlin. Chiar eu am avut o întrevedere personală cu el Era descurajat şi resemnat, nu se îndoia de ceea ce îl aştepta. „Mă vor găsi, Sir Henry. fără îndoială". Era un bărbat impunător, cu un cap frumos, o voce profundă, uşor guturală, care îi trăda originea.
„Totul e dinainte prevăzut, dar nu-i nimic, eu mă aştept la orice. Mi-am asumat acest risc atunci cînd m-am vîrît în afacere. Am făcut tot ce am foraje putut. Organizaţia nu se va mai reface niciodată, dar mutţi dintre mem-brii ei sînt în libertate şi singura revanşă ar
Se afișează postările cu eticheta scoala de soferi. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta scoala de soferi. Afișați toate postările
luni, 25 aprilie 2011
Traducator araba
Eu nu înţeleg, a spus Jane Helier. — Eu înţeleg, a zis Miss Marple. Cînd • doamna Trent a observat că-i lipsea o jumă-tate de coroană din poşetă, cea suspectată a fost femeiade serviciu. doamna Arthur. So-ţii Trent erau convinşi că ea a fost, dar fiind oameni curnsecade şi ştiind că are o familie mare şi că soţul ei era beţiv, n-au făcut mare scandal din asta. Dar s-au purtat altfel cu ea de atunci, n-au mai lăsat-o singură în casă cînd erau traduceri araba plecaţi, ceea ce o făcea să fie foarte nedumerită ; şi alţii au început să aibă o re-zervă faţă de ea. Şi deodată au descoperit că vinovată era guvernanta, doamna Trent o vă-zuse în oglindă prin uşa întredeschisa. Noro-cul, mai bine zis providenta. Iată ce vrea Sir Henry să spunâ, Multi cred că cel mai con-damnabil lucru e să fure cineva bani, asta se vede şi în povestirile cu# detectivi ! Dar pen-tru doamna Arthur adevărul .era o problemă de viaţă şi de moarte, traduceri autorizate araba ea nu era vinovată cu nimic. Asta voiaţi să spuneti, Sir Henry, nu-i aşa ?
A— Miss Marple. aţi ghicit exact ceea ce vo-iam să spun. Menajera despre care vorbiti a avut noroc, nevinovăţia ei a ieşit la iveală. Dar multi oameni trăiesc toată viaţa sub apă-
sarea unei suspiciuni care in realitate nu se bazează pe nimic.
— Vă gîndiţi la o anumită întîmplare ?, Sir Henry, a întrebat doamna Bantry insinu-ant.
— La drept vorbind, mă gîndesc la un caz foarte ciudat. E un caz în care presupun că s-a comis o crimă, dar n-am nici 'o şansă să o dovedesc vreodată.
— Bănuiesc că e vorba de otrăvire, a şop-tit Jane, ceva care e foarte greu de descope-rit.
Dr. Lloyd se foia pe scaun. Sir Henry a dat din cap :
— Nu, scumpă doamnă, nu e vorba de să-geata otrăvită traducator araba a indienilor din America de Sud. Aş fi dorit să fie aşa ceva. E mult mai prozaic şi nu-i nici o speranţă să descoperim făptaşul. Un bătrîn a căzut 'din capul scări-lor şi şi-a frînt gîtul ; unul din acele regre-tabile accidente care se întîmplă zilnic.
— Dar ce s-a întîmplat în realitate ?
— Cine poate şti ? Sir Henry a ridicat din umeri. Să-1 fi împins cineva ? O sfoară în-tinsă chiar în capul scărilor şi luată apoi cu mare grijă ? Nu vom traduceri araba romana putea şti niciodată.
— Dumneavoastră nu crede^i că a fost un accident ? De ce ?, a întrebat doctorul.
A— Miss Marple. aţi ghicit exact ceea ce vo-iam să spun. Menajera despre care vorbiti a avut noroc, nevinovăţia ei a ieşit la iveală. Dar multi oameni trăiesc toată viaţa sub apă-
sarea unei suspiciuni care in realitate nu se bazează pe nimic.
— Vă gîndiţi la o anumită întîmplare ?, Sir Henry, a întrebat doamna Bantry insinu-ant.
— La drept vorbind, mă gîndesc la un caz foarte ciudat. E un caz în care presupun că s-a comis o crimă, dar n-am nici 'o şansă să o dovedesc vreodată.
— Bănuiesc că e vorba de otrăvire, a şop-tit Jane, ceva care e foarte greu de descope-rit.
Dr. Lloyd se foia pe scaun. Sir Henry a dat din cap :
— Nu, scumpă doamnă, nu e vorba de să-geata otrăvită traducator araba a indienilor din America de Sud. Aş fi dorit să fie aşa ceva. E mult mai prozaic şi nu-i nici o speranţă să descoperim făptaşul. Un bătrîn a căzut 'din capul scări-lor şi şi-a frînt gîtul ; unul din acele regre-tabile accidente care se întîmplă zilnic.
— Dar ce s-a întîmplat în realitate ?
— Cine poate şti ? Sir Henry a ridicat din umeri. Să-1 fi împins cineva ? O sfoară în-tinsă chiar în capul scărilor şi luată apoi cu mare grijă ? Nu vom traduceri araba romana putea şti niciodată.
— Dumneavoastră nu crede^i că a fost un accident ? De ce ?, a întrebat doctorul.
Scoala de soferi
Şi care alcătuiesc doar un mic procentaj faţă de cele petrecute în întreaga lume, a zis dr. Lloyd.
— Asta cam aşa este. Sutele de crime re-zoîvate şi sutele de făptaşi pedepsiţi rareori sînt trîmbiţate în ziare. Dar nu despre asta vorbeam. Cînd vorbim de c'rime nedescope-rite şi nepedepsite, avem în vedere două lu-cruri total diferite. în prima categorie intră toate crimele despre care Scotland Yardul n-a auzit niciodată şi nimeni nu ştie că s-au întîmplat.
— Cred că nu sînt prea multe de felul acesta, a zis doamna Bantry.
— Nu sînt ?
— Sir Henry, doar nu vreţi să spuneţi că sînt atît de multe ?
— Cred că trebuie să fie un număr foarte mare de astfel de cazuri, a zis Miss Marple gînditoare.
Bătrîna domnişoară, de modă veche. cu un farmec aparte, cu un aer imperturbabil,a spus acest lucru pe un ton cît se poate de calm.
— Draga mea Miss Marple, a zis colonelul Bantry.
— Bineînţeles, a zis aceasta, o bună parte dintre oameni sînt proşti şi se dau în vileag, dar o mare parte nu sînt proşti şi te cutremuri cînd te scoala de soferi gîndeşti ce pot înfăptui dacă nu au puternice principii morale.
— Da, a zis Sir Henry, sînt mulţi isteţi. Adeseori, cînd o crimă e descoperită datorită faptului că ai lucrat prost, îţi zici tot timpul : dacă nu mi-ar fi scăpat asta, nimeni n-ar fi ştiut niciodată.
— Da, e într-adevăr ceva serios, Clithe-ring, a zis colonelul Bantry. Chiar foarte se-rios !
— Aşa crezi ?
— Ce vrei să spui ? Sigur că e ceva foarte serios.
— Spuneţi că rămîn crime nepedepsite, dar oare aşa să fie ? Nepedepsite de lege se poate, dar cauza şi efectul lucrează în afara legii. Credeţi că după faptă urmează răsplată. A spune lucrul acesta e o nerozie, după păre-rea mea, lucrurile nu stau chiar aşa.
— Se poate, se poate, a zis colonelul Ban-try, dar asta nu schimbă gravitatea proble-mei. A făcut o pauză. "
Sir Henry Clithering a zîmbit.
— Nouăzeci şi nouă la sută dintre oameni gîndesc, fără îndoială, ca dumneavoastră. Dar dumneavoastră nu ştiţi că cel mai important e să dovedeşti nevinovăţia, nu vina. La lucrul acesta nu se gîndeşte nimeni.
— Asta cam aşa este. Sutele de crime re-zoîvate şi sutele de făptaşi pedepsiţi rareori sînt trîmbiţate în ziare. Dar nu despre asta vorbeam. Cînd vorbim de c'rime nedescope-rite şi nepedepsite, avem în vedere două lu-cruri total diferite. în prima categorie intră toate crimele despre care Scotland Yardul n-a auzit niciodată şi nimeni nu ştie că s-au întîmplat.
— Cred că nu sînt prea multe de felul acesta, a zis doamna Bantry.
— Nu sînt ?
— Sir Henry, doar nu vreţi să spuneţi că sînt atît de multe ?
— Cred că trebuie să fie un număr foarte mare de astfel de cazuri, a zis Miss Marple gînditoare.
Bătrîna domnişoară, de modă veche. cu un farmec aparte, cu un aer imperturbabil,a spus acest lucru pe un ton cît se poate de calm.
— Draga mea Miss Marple, a zis colonelul Bantry.
— Bineînţeles, a zis aceasta, o bună parte dintre oameni sînt proşti şi se dau în vileag, dar o mare parte nu sînt proşti şi te cutremuri cînd te scoala de soferi gîndeşti ce pot înfăptui dacă nu au puternice principii morale.
— Da, a zis Sir Henry, sînt mulţi isteţi. Adeseori, cînd o crimă e descoperită datorită faptului că ai lucrat prost, îţi zici tot timpul : dacă nu mi-ar fi scăpat asta, nimeni n-ar fi ştiut niciodată.
— Da, e într-adevăr ceva serios, Clithe-ring, a zis colonelul Bantry. Chiar foarte se-rios !
— Aşa crezi ?
— Ce vrei să spui ? Sigur că e ceva foarte serios.
— Spuneţi că rămîn crime nepedepsite, dar oare aşa să fie ? Nepedepsite de lege se poate, dar cauza şi efectul lucrează în afara legii. Credeţi că după faptă urmează răsplată. A spune lucrul acesta e o nerozie, după păre-rea mea, lucrurile nu stau chiar aşa.
— Se poate, se poate, a zis colonelul Ban-try, dar asta nu schimbă gravitatea proble-mei. A făcut o pauză. "
Sir Henry Clithering a zîmbit.
— Nouăzeci şi nouă la sută dintre oameni gîndesc, fără îndoială, ca dumneavoastră. Dar dumneavoastră nu ştiţi că cel mai important e să dovedeşti nevinovăţia, nu vina. La lucrul acesta nu se gîndeşte nimeni.
Masina rapida
Mod satisfăcâtor, aşa că ne puteam întoarce şi noi la Ebermouth oricînd doream.
— De data asta însă. mon ami, nu mai luăm maşina ; ne întoarcem pe calea feratâ.
— Ţi-e teamă să nu-ţi golească cineva bu-zunarele sau să nu dai iar peste vreo cuco-niţă nefericită ?
— Ambele lucruri mi se pot întîmpla şi în tren, Hastings. Nu. mă grăbesc doar să ne in-toarcem la Ebermouth pentru a ne continua investigatiile asupra cazului nostru.
— Cazul nostru ?
— Desigur, mon ami. Mademoiselle Durrant a apelat la mine să o ajut. Faptul că acum problema se află în mîinile poliţiei nu înseamnă că eu mă pot spăla pe mîini. Am venit aici să-i fac un serviciu unui prieten vechi, dar nu doresc să se spună vreodată că Hercule Poirot a părăsit un străin aflat lanecaz !
Şi se ridică maiestuos de pe scaun.
— Mi se pare că te-a interesat încă dina-inte, am remarcat eu cu fineţe. La oficiul de voiaj, cînd 1-ai zărit prima oară pe tînărul acela, deşi nu-mi pot imagina ce ţi-o fi atras atenţia la el.
— Cum nu ştii, Hastings ? Mă mir. Mde, în cazul acesta o să rămînă micul meu^tecret.
înainte de plecare am avut o scurtâ convor-bire cu inspectorul de poliţie care se ocupa de acest caz. il interogase pe Norton şi i-a spus lui Poirot că nu i-a plăcut defel comportarea tînărului. Vociferase, negase şi pe deasupra se şi contrazisese în ce spusc
— Dar cum i-a reuşit trucul hoţului pîn la urmâ, nu ştiu. mărturisi inspectorul. S-ar putea să-i fi dat mari'a unui complice care a dispărut cu vreo maşină rapidă. Dar asta e doar teorie. Trebuie sâ gâsim maşina şi compiiceie şi în felul acesta să clarificăm lucrurile.
Poirot încuviinţâ gînditor.
— Crezi că aşa s-a intîmplat ? 1-am intre-bat, în timp ce ne ocupam locurile în trehi
— Nu. mon ami, nu aşa s-au petrecut lu-crurile. Hoţul a lucrat mult mai inteligent decit cr<
— Şi nu vrei să-mi spui şi rnie cum ?
— Incâ nu. Ştii... e o slăbiciune de-a mea... îmi piace să păstrez secretul pîna la sfîrşit.
— Şi sfîrşitul va veni curînd ?
— Foarte curînd.
Am ajuns la Ebermouth puţin dupâ ora şase şi Poiiot s-a dus \inta ia magazinul ..Elizabeth Penn'. Era închis. dar Poirot a sunat şi Mary însăşi a venit să deschidă, faţa ei trâdînd în
— De data asta însă. mon ami, nu mai luăm maşina ; ne întoarcem pe calea feratâ.
— Ţi-e teamă să nu-ţi golească cineva bu-zunarele sau să nu dai iar peste vreo cuco-niţă nefericită ?
— Ambele lucruri mi se pot întîmpla şi în tren, Hastings. Nu. mă grăbesc doar să ne in-toarcem la Ebermouth pentru a ne continua investigatiile asupra cazului nostru.
— Cazul nostru ?
— Desigur, mon ami. Mademoiselle Durrant a apelat la mine să o ajut. Faptul că acum problema se află în mîinile poliţiei nu înseamnă că eu mă pot spăla pe mîini. Am venit aici să-i fac un serviciu unui prieten vechi, dar nu doresc să se spună vreodată că Hercule Poirot a părăsit un străin aflat lanecaz !
Şi se ridică maiestuos de pe scaun.
— Mi se pare că te-a interesat încă dina-inte, am remarcat eu cu fineţe. La oficiul de voiaj, cînd 1-ai zărit prima oară pe tînărul acela, deşi nu-mi pot imagina ce ţi-o fi atras atenţia la el.
— Cum nu ştii, Hastings ? Mă mir. Mde, în cazul acesta o să rămînă micul meu^tecret.
înainte de plecare am avut o scurtâ convor-bire cu inspectorul de poliţie care se ocupa de acest caz. il interogase pe Norton şi i-a spus lui Poirot că nu i-a plăcut defel comportarea tînărului. Vociferase, negase şi pe deasupra se şi contrazisese în ce spusc
— Dar cum i-a reuşit trucul hoţului pîn la urmâ, nu ştiu. mărturisi inspectorul. S-ar putea să-i fi dat mari'a unui complice care a dispărut cu vreo maşină rapidă. Dar asta e doar teorie. Trebuie sâ gâsim maşina şi compiiceie şi în felul acesta să clarificăm lucrurile.
Poirot încuviinţâ gînditor.
— Crezi că aşa s-a intîmplat ? 1-am intre-bat, în timp ce ne ocupam locurile în trehi
— Nu. mon ami, nu aşa s-au petrecut lu-crurile. Hoţul a lucrat mult mai inteligent decit cr<
— Şi nu vrei să-mi spui şi rnie cum ?
— Incâ nu. Ştii... e o slăbiciune de-a mea... îmi piace să păstrez secretul pîna la sfîrşit.
— Şi sfîrşitul va veni curînd ?
— Foarte curînd.
Am ajuns la Ebermouth puţin dupâ ora şase şi Poiiot s-a dus \inta ia magazinul ..Elizabeth Penn'. Era închis. dar Poirot a sunat şi Mary însăşi a venit să deschidă, faţa ei trâdînd în
Profetie
Poirot, în fine, să vină să-i pună lui asemenea întrebări ?
— Nu vă mai pun nici o altă întrebare, monsieur, decît un singur lucru. Să-mi de-scrieţi femeia care a venit cu miniaturile. Nu era cumva tînără şi frumoasă ?
— Nu, domnule, nici vorbă. O femeie înaltă, între două vîrste, cu părul argintiu, faţa pătată şi chiar o mustaţă care abia îi mi-jea. O sirenă ? Doamne fereşte !
— Poirot ! am exclamat eu în timp ce ne îndepărtam. Mustaţă ! Ai auzit ?
— Mulţumesc, Hastings, aud destul de bine.
— Dar ce om neplăcut !
— Intr-adevăr, nu prea manierat.
— Păi eu zic că n-ar strica să punem mîna pe hot, am remarcat. Acum putem să-1 şi identificăm.
— Cît de naiv po^i fi, Hastings ! Nu ai au-zit că există şi alibiuri ?
— Crezi că hoţul are vreun alibi ? Poirot răspunse pe neaşteptate :
— Sper din toată inima.
— Problema ta, i-am spus, e că îţi plac lu-crurile complicate.
— Aşa este, mon ami. Nu-mi place... cum să spun ?... pasărea care stă pe loc.
Profeţia lui Poirot se adeveri întru totui. Tovarăşul nostru de drum în costum maro se dovedi a fi un oarecare domn Norton Kane. Se dusese direct la hotelul „George" din Monkhampton şi îşi petrecuse acolo toată după-amiaza. Singura dovadă împotriva lui era aceea a domnişoarei Durrant care decla-rase că 1-ar fi văzut scoţîndu-şi bagajul din autocar în timpul prînzului.
— Ceea ce, în sine, nu este deloc un act necurat, spuse Poirot cu aer meditativ.
După această remarcă se cui'undă în tăcerc şi refuză să mai discute chestiunea, spunîn-du-mi, la insistenţele mele, că se gîndeşte la mustăţi în general şi că ar fi fost bine să i'ac şi eu acelaşi lucru.
Am descoperit însă că îl rugasc pe Joseph Aarons, cu care îşi petrecuse seara, să-' dea toate detaliile posibile despre domnul Baker Wood. De vreme ce locuiau la acelaşi hotel, exista posibilitatea de a ciuguli ceva infor-maţii. Ce o fi aflat Poirot, nu ştiu, căci nu a binevoit să-mi spună.
După cîteva discuţii avute la poliţie, Mary Durrant s-a întors la Ebermouth cu trenul de dimineaţă. Noi am luat prînzul cu Joseph Aarons şi după masă Poirot m-a anunţat că a rezoîvat chestiunea impresarului într-un
— Nu vă mai pun nici o altă întrebare, monsieur, decît un singur lucru. Să-mi de-scrieţi femeia care a venit cu miniaturile. Nu era cumva tînără şi frumoasă ?
— Nu, domnule, nici vorbă. O femeie înaltă, între două vîrste, cu părul argintiu, faţa pătată şi chiar o mustaţă care abia îi mi-jea. O sirenă ? Doamne fereşte !
— Poirot ! am exclamat eu în timp ce ne îndepărtam. Mustaţă ! Ai auzit ?
— Mulţumesc, Hastings, aud destul de bine.
— Dar ce om neplăcut !
— Intr-adevăr, nu prea manierat.
— Păi eu zic că n-ar strica să punem mîna pe hot, am remarcat. Acum putem să-1 şi identificăm.
— Cît de naiv po^i fi, Hastings ! Nu ai au-zit că există şi alibiuri ?
— Crezi că hoţul are vreun alibi ? Poirot răspunse pe neaşteptate :
— Sper din toată inima.
— Problema ta, i-am spus, e că îţi plac lu-crurile complicate.
— Aşa este, mon ami. Nu-mi place... cum să spun ?... pasărea care stă pe loc.
Profeţia lui Poirot se adeveri întru totui. Tovarăşul nostru de drum în costum maro se dovedi a fi un oarecare domn Norton Kane. Se dusese direct la hotelul „George" din Monkhampton şi îşi petrecuse acolo toată după-amiaza. Singura dovadă împotriva lui era aceea a domnişoarei Durrant care decla-rase că 1-ar fi văzut scoţîndu-şi bagajul din autocar în timpul prînzului.
— Ceea ce, în sine, nu este deloc un act necurat, spuse Poirot cu aer meditativ.
După această remarcă se cui'undă în tăcerc şi refuză să mai discute chestiunea, spunîn-du-mi, la insistenţele mele, că se gîndeşte la mustăţi în general şi că ar fi fost bine să i'ac şi eu acelaşi lucru.
Am descoperit însă că îl rugasc pe Joseph Aarons, cu care îşi petrecuse seara, să-' dea toate detaliile posibile despre domnul Baker Wood. De vreme ce locuiau la acelaşi hotel, exista posibilitatea de a ciuguli ceva infor-maţii. Ce o fi aflat Poirot, nu ştiu, căci nu a binevoit să-mi spună.
După cîteva discuţii avute la poliţie, Mary Durrant s-a întors la Ebermouth cu trenul de dimineaţă. Noi am luat prînzul cu Joseph Aarons şi după masă Poirot m-a anunţat că a rezoîvat chestiunea impresarului într-un
marți, 8 februarie 2011
Sunday Mutters.
Compulsion ::
Spiritual ::
Spray ::
Compatibility ::
Pursuit ::
Fake ::
Mobile ::
Ceremony ::
Ribbons ::
Mozart ::
***PLEASE MUTTER IN THE COMMENTS BEFORE READING MINE!!***
Compulsion :: obsession
Spiritual :: crisis
Spray :: paint
Compatibility :: test
Pursuit :: of happiness
Fake :: fur
Mobile :: phone
Ceremony :: stand on
Ribbons :: hair
Mozart :: composer
Spiritual ::
Spray ::
Compatibility ::
Pursuit ::
Fake ::
Mobile ::
Ceremony ::
Ribbons ::
Mozart ::
***PLEASE MUTTER IN THE COMMENTS BEFORE READING MINE!!***
Compulsion :: obsession
Spiritual :: crisis
Spray :: paint
Compatibility :: test
Pursuit :: of happiness
Fake :: fur
Mobile :: phone
Ceremony :: stand on
Ribbons :: hair
Mozart :: composer
Eye candy.
Now that sugary treats and fatty snacks are being banished everywhere from Playland Amusement Park's vending machines to the local school cafeteria, candy - the unhealthy confection that has become public enemy No. 1 in the fight against childhood obesity - has taken up residence in a safe enough place: the halls of museums where visitors can look but not partake.
"I WANT Candy: The Sweet Stuff in American Art," a new exhibit at the Hudson River Museum in Yonkers, puts the forbidden confections front and center with oil paintings, watercolors and sculptures of candies, cakes and doughnuts. The exhibit runs through Sept. 2 and features, appropriately enough, a contemporary Marie Antoinette of "Let them eat cake" fame in a delicious oil painting by Will Cotton called "Candy Curls." [Source link.]
Abonați-vă la:
Postări (Atom)